Dragostea Virtuală - Iluzie sau Viitorul Relațiilor?

În era digitală, dragostea a trecut dincolo de limitele spațiului fizic și a pătruns în realități alternative, virtuale. Un swipe la dreapta și, dintr-odată, cineva devine parte din realitatea noastră emoțională.

Nu putem, însă, să nu ne întrebăm cât de autentică poate fi o iubire care se naște într-un spațiu intermediat de ecrane.

Mitul lui Pygmalion și Iluzia Perfecțiunii

Mitul lui Pygmalion ilustrează o formă extremă de idealizare. Rege și sculptor, Pygmalion, era dezamăgit de imperfecțiunea femeilor reale, așa că și-a creat propria idealizare: o statuie din fildeș, atât de perfectă încât a ajuns să se îndrăgostească de ea. Impresionată de iubirea lui, zeița Afrodita i-a dat viață acestei statui, transformând fantezia în realitate. Pygmalion a numit-o Galateea și a luat-o de soție.

Din punct de vedere psihologic, acest mit reflectă tendința umană de a căuta perfecțiunea în relații, evitând imperfecțiunile inerente ființelor reale. Atunci când idealizăm o persoană, ajungem să ne atașăm nu de ea, ci de imaginea noastră despre ea.

Murray et al. (1996) arată că un anumit nivel de idealizare în relații poate contribui la satisfacția partenerilor.

În era digitală, această idealizare atinge noi niveluri; relațiile virtuale permit crearea unor identități filtrate, idealizate, deconectate de vulnerabilitățile naturale ale unei interacțiuni față în față.

Studiile arată că în relațiile online, oamenii tind să exagereze calitățile partenerilor și să minimizeze defectele, ceea ce duce la o prăbușire a relației atunci când iluzia este confruntată cu realitatea (Whitty & Joinson, 2009).

Termenul „Sindromul Pygmalion” este folosit în psihologie pentru a descrie tendința de a modela partenerul conform propriilor așteptări.

În dragostea virtuală, acest fenomen devine și mai accentuat. Oamenii ajung să proiecteze dorințele și nevoile lor asupra celuilalt, ignorând incompatibilitățile evidente.

Un studiu realizat de Whitty & Joinson (2009) a arătat că 81% dintre utilizatorii platformelor de dating online își modifică profilul pentru a părea mai atrăgători.

Acest lucru sugerează că ceea ce vedem în mediul virtual nu este neapărat realitatea, ci mai degrabă o versiune îmbunătățită a acesteia.

Sprecher (2014) a arătat că relațiile la distanță sunt mai intense emoțional, dar au o rată de succes mai mică decât relațiile în care partenerii interacționează zilnic.

Odată ce relația intră în contact cu realitatea, încep să apară dificultățile:

• Cine se mută?

• Cine renunță la job, prieteni, familie?

• Cum se gestionează diferențele reale dintre parteneri?

Aceste întrebări pun presiune pe relație și forțează o confruntare cu adevărul - iubirea idealizată nu este suficientă pentru a menține o relație funcțională.

Acest fenomen este descris și de cercetările lui Reis & Shaver (1988), care arată că relațiile de succes necesită compatibilitate la nivel de valori și stil de viață, nu doar atracție și fantezie.

Relațiile online pot crea o formă de dependență emoțională, deoarece stimularea dopaminei este constantă prin mesajele și validarea primită.

Un studiu realizat de Tarsha et al. (2021) a descoperit că persoanele care se implică excesiv în relații virtuale au un risc mai mare de anxietate și depresie atunci când interacțiunile digitale se întrerup brusc.

Pentru mulți, dragostea virtuală oferă un refugiu din fața anxietăților și insecurităților relațiilor din viața reală. Acest mecanism poate fi defensiv, dar în același timp poate împiedica dezvoltarea abilităților necesare unei relații autentice și stabile.

Pentru a recunoaște și a evita capcana iubirii virtuale trebuie să:

• recunoaștem propriului tipar

  Să ne îndrăgostim mereu de persoane care nu sunt disponibile emoțional sau geografic ar putea fi o fugă de realitate. După cum, o relație bazată doar pe momente ideale nu este o relație completă.

  Cercetările lui Hazan & Shaver (1987) arată că persoanele cu stil de atașament anxios sunt mai predispuse să se implice în relații la distanță, deoarece acest context le amplifică fantezia iubirii și evită confruntarea cu realitatea.

• înțelegem propria ambivalență

  Relațiile virtuale și la distanță oferă adesea o iluzie de intimitate, fără vulnerabilitatea reală a unei relații față în față. Dacă ne simțim mai confortabil într-o relație unde idealizăm partenerul decât într-una reală, este posibil să existe o frică inconștientă de intimitate autentică.

• rezolvăm propria ambivalență

  O relație sănătoasă presupune mai mult decât pasiune și compatibilitate intelectuală – necesită adaptare la realitatea cotidiană. Este important să ne iubim partenerul pentru cine este , nu pentru cine ne imaginăm că este.

  Studiul lui Eastwick et al. (2013) a arătat că relațiile bazate pe idealizare au un grad mai mare de instabilitate decât cele construite pe apreciere autentică.

  
  

Pentru ca o relație virtuală să aibă șanse de succes, este necesar:

• să fim conștienți de tendința de idealizare și să recunoaștem că ceea ce vedem online este doar o parte a realității.

• să ne cunoștem propriile vulnerabilități emoționale. Dacă folosim relațiile virtuale pentru a evita frica de intimitate, ar fi util să explorăm acest aspect în profunzime.

• să facem tranziția către real. O relație online nu este autentică până nu trece testul interacțiunii în lumea reală.

  
  

Dragostea virtuală poate fi o experiență intensă, plină de fantezie și emoție, dar trebuie abordată cu luciditate. Mitul lui Pygmalion ne învață că idealizarea poate duce la deconectare de la realitate. Adevărata conexiune implică acceptarea celuilalt cu toate imperfecțiunile sale – fie că îl întâlnim online sau în viața reală.